Am decis să ne ocupăm în prezentul articol de Anatol Onceanu, actualmente deputat al Alianţei „Moldova Noastră", nu pentru că acesta ar fi cumva comparabil ca greutate cu Ivan Timofeevici GUŢU, de care ne-am ocupat în articolul precedent.
Nici pentru că ar avea vreo influenţă deosebită în interiorul grupării lui Serafim URECHEAN. Ci doar pentru că, fiind atât de lipsit de personalitate şi relevanţă în viaţa publică, dar şi de orice influenţă în însăşi gruparea în care e înregimentat, el întruchipează postura clasică a unui anume tip de carierist şters şi mereu plin de admiraţie oarbă şi linguşitoare faţă de şef, din care este alcătuită o serie întreagă de inşi fără propriul profil identitar. Trecutul comsomolist şi comunist, deseori suprapus peste experienţa de nomenclaturist în sindicatele din perioada sovietică, unde se aciuau profitorii şi ariviştii acelor timpuri de tristă faimă, sunt elementele comune din biografia lipsită de onorabilitate a acestora. Anume acest tip de personaje a migrat spre primăria Chişinăului în momentul în care Serafim Urechean a fost numit prin decret prezidenţial în fruntea autorităţii publice locale din capitală după decesul lui Nicolae Costin. Acolo, în suita „inamovibilului" primar general care şi-a adunat ceata de ortaci după chipul şi asemănarea lui, ei s-au lăfăit în funcţii de adjuncţi sau pretori timp de vreo zece ani, ciugulind din palma lui Urechean şi trăgându-şi pe sub masă gheşefturi grase.
Aşadar, cine e Anatol Onceanu? Un ins continuu panicard, aflat mereu într-un fel de stare de febrilitate teatrală, un practicant al unui cabotinaj politic ridicol, care prin apariţiile lui publice provoacă ba râsete, ba dezgust. Ca opozant de serviciu, căruia îi este străină alura de militant de vocaţie, el se simte jenat de propria postură accidentală. Când încearcă să formuleze vreo insatisfacţie cu iz politic, să simuleze un soi de dezacord zgomotos cu guvernarea, el se saltă din călcâi în faţa microfoanelor şi se încordează rău de tot în încercarea zadarnică de a impresiona pe cineva. El îşi îngroaşă vocea, îşi încruntă fruntea, îşi pune şi îşi scoate mereu ochelarii, încercând să mai găsească vreo idee salvatoare prin hârtiile pe care le flutură nervos în mâini ca pe un act de acuzaţie contra puterii, înfierate de zor. Tonul terifiant, care ar trebui să inducă publicului stări de nelinişte, provoacă ba indiferenţă, ba amuzament. Degeaba se tot necăjeşte Onceanu să sperie lumea cu lupul care stă să vină. Pentru că oricât s-ar căzni, el oricum nu poate depăşi postura comică a personajului din cântecul popular, care sună astfel:
„Moşu' când se opinteşte, sare-n sus de două deş'te!"
Instructorul şi mişcarea democratică
L-am văzut pentru prima orară pe Anatol Onceanu acum vreo douăzeci de ani. În aceeaşi perioadă în care l-am cunoscut şi pe Ivan Timofeevici GUŢU. Atunci când se declanşase mişcarea noastră de emancipare naţională şi de afirmare a spiritului de libertate, când se alegea grâul de neghină şi laşii de cei curajoşi, Anatol Onceanu a preferat să rămână cu regimul. Lumea se agita să recucerească spaţiul public dominat de comunişti, să îşi recâştige dreptul de a-şi vorbi limba şi a o scrie cu alfabet latin. Anume atunci, în acea perioadă istorică trepidantă, când popoarele captive s-au ridicat în picioare după decenii de tăcere şi frică, apele s-au despărţit şi s-a văzut foarte bine cine şi ce hram poartă. Perestroika ne dăduse şansa să luptăm pentru dreptul de a practica cele trei libertăţi fundamentale – libertatea cuvântului (Glasnosti), libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere. Modelul totalitar cu dominaţia partidului unic, respins din ce în ce mai puternic de mulţimile care au inundat tumultuos scena istoriei, scârţâia din toate încheieturile. Nomenclatura, pierzând capacitatea de a uza metodele „clasice" de nimicire şi reducere la tăcere a celor care îi contestau dominaţia, încerca să gesticuleze ameninţător şi să zădărnicească avântul curentului de opinie aducător de schimbări majore.
În întregul spaţiu dominat de Moscova societatea se divizase în „ai noştri" şi „ai lor". Revoluţiile paşnice, declanşate de mişcările populare, nu au mai lăsat spaţiu de manevră pentru conformişti şi ciolănari. Ştabii din vârful nomenclaturii comuniste de tipul lui Simion Gossu, prim-secretar al PCM, Pşenicinikov, secretar doi al CC al PCM, Demidenko, procuror general, susţinuţi de KGB şi miliţie, ne ameninţau de la tribunele înalte cu represiuni.
Am văzut că şi deputatul de azi al AMN, Ivan Timofeevici GUŢU, era printre ei. Unde era, însă, Anatol Onceanu, dragul de el? În stradă? Nu. Printre demonstranţi? Da de unde? El se aciuase la Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei pe post de instructor al CC. Prin urmare, Onceanu îşi demonstrase totala slugărnicie faţă de regim de vreme ce a fost lăsat să intre în „mafia roşie". E adevărat că acesta nu a apucat să exercite funcţii de prim-rang (dar asta doar pentru că, între timp, URSS s-a destrămat), alţii erau cei care luau decizii şi dădeau tonul. Onceanu doar le executa ordinele şi le ţinea isonul. Este adevărat, el nu era printre dulăii regimului, care lătrau la noi din amplificatoarele propagandistice. El se mulţumea cu rolul de Jujucă din fabula lui Donici, care „face aport" la primul apel al stăpânilor.
Onceanu apărea pe neprins de veste ba pe la şedinţele noastre, unde ne adunam cei din conducerea mişcării ca să examinăm situaţia şi să planificăm acţiunile ulterioare, şi se dădea drept adept nedeclarat de-al nostru. De regulă, apariţiile lui se produceau în preajma unor noi demonstraţii. Onceanu apărea cu un aer conspirativ printre noi, zicea că a venit fără voia şefilor şi că are să ne comunice ceva extrem de important. Mimând disidenţa în interiorul nomenclaturii, Onceanu vroia să ne convingă că vine la noi de capul lui, iar informaţiile pe care ni le dădea erau prezentate ca fiind furate de la Comitetul Central fără ştirea superiorilor.
El se uita ca spionii din filmele sovietice prin părţi, vorbea în şoaptă, făcea grimase şi mătăhăia energic din mâini, zicând că, uite, el ştie că acolo, sus, se pune la cale să fim reprimaţi rău de tot dacă nu ne potolim. Că se pune la cale ba arestarea noastră, ba înăbuşirea violentă a demonstraţiilor şi că nu sunt excluse nici vărsările de sânge. Urmau sfaturile prieteneşti să ne gândim la copiii noştri, la inutilitatea unui astfel de sacrificiu nesăbuit, că este mai înţelept să acceptăm dialogul şi compromisul cu puterea ca să salvăm şi organizaţia, şi pe noi. El îşi justifica rămânerea cu regimul prin necesitatea de a dobândi şi a ne furniza informaţii din interiorul puterii. Iar noi ironizam pe seama prudenţei exagerate şi a tentativelor lui nereuşite de a ne îmblânzi şi a ne face mai dirijabili. Şi cum era să nu te distrezi la vederea unor exhibiţii stângace ale unuia care nu mai reuşea să îşi onoreze rolul de semănător de panică printre noi? Noi trăiam fiecare clipă savurând plăcerea de a risca, sfidându-i pe mai-marii zilei şi strigându-ne voinţa de a fi liberi, trecând peste orice instinct al autoconservării personale. Însă trepăduşul Comitetului Central era neobosit. El reapărea din nou, reluându-şi exerciţiile de intimidare pe un ton blând şi prietenesc. Unde pleca după ce ieşea de la noi? Evident, direct la cei care l-au trimis, ca să raporteze gâfâind despre misiunea dificilă pe care o îndeplinise. Şi totuşi, operaţiunea de temperare a rebelilor a eşuat. Nici KGB-ul, nici I.T. Guţu, nici zvonarii alde Onceanu nu au fost în stare să ne oprească din cale. Noi ne-am făcut treaba până la capăt. Nu ne-am speriat, nu am dat bir cu fugiţii, ci am luptat consecvent pentru valorile pe care ni le-am însuşit odată şi pentru totdeauna.
Voi invoca aici un document din arhiva PPCD, în care figurează şi Anatol Onceanu. Este vorba despre un Comunicat informativ pe care l-am difuzat după Congresul de constituire al Frontului Popular din Moldova, care a avut loc în sâmbăta din 20 mai 1989, în sala mare a Uniunii Scriitorilor. În Comunicat se menţionează: „La Congres au participat şi 49 de invitaţi din partea uniunilor de creaţie, a Academiei de Ştiinţe, a Mişcării „Gagauz-halkî", a mişcării cooperatiste. Din partea Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei a participat Anatol Onceanu, reprezentant al grupului de contact al CC al PCM cu aşa-numitele „organizaţii neformale".
Aşadar, ochiul de veghe al partidului era la datorie. Cum altfel?
Trepte în urcuş sau cine umblă cu laba prin borcanul cu miere
La un moment dat îi pierdusem urma lui Onceanu. În iureşul evenimentelor care se desfăşurau cu o viteză şi spectaculozitate deosebită, în momentele marilor victorii ale mişcării de emancipare naţională, am şi uitat de existenţa lui.
L-am reîntâlnit peste un timp la Primărie. Trecuseră cei câţiva ani din momentul declanşării curentului aducător de libertate şi independenţă. Vechea gardă din garnitura lui Simion Cuzmici Grossu, ex-prim-secretar al CC al PCM, a fost înlocuită cu camarila lui Mircea Snegur, ajuns iniţial din poziţia de secretar al Comitetului Central al PCM în cea de preşedinte al Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti în 1989, apoi în cea de preşedinte al noului parlament ales în 1990, iar către toamna lui 1990 s-a văzut instalat în funcţia de preşedinte al republicii ales de parlament. În 1991, Snegur este ales preşedinte al republicii din postura de candidat unic şi fără alternativă. Aşa cum Snegur însuşi era exponentul fostei nomenclaturi comuniste, el nu putea să îşi aleagă oameni decât dintre unii care au făcut parte din aceeaşi castă roşie. Iar fripturiştii abia aşteptau să se pricopsească cu noi sinecure sub noul regim, creat după Independenţă. Printre ei era şi eroul nostru. Astfel încât, preluând modelul din Vechiul Testament, am putea să spunem că Snegur l-a născut pe Urechean, iar Urechean l-a născut pe Onceanu. Şi tot aşa, această matrioşcă nomenclaturistă, recondiţionată după Independenţă, a plodit atâtea clone încât nici azi nu le mai dăm de capăt şi nici nu mai scăpăm de prezenţa lor sufocantă în viaţa publică.
Aşadar, Serafim Urechean, înşurubat în funcţia de primar general al Chişinăului fără a fi fost învingător al unei curse electorale (exact ca în cazul lui Snegur, ajuns preşedinte fără a avea vreo candidatură de alternativă în acel simulacru de competiţie electorală din 1991), ci fiind numit prin decret prezidenţial, îşi selectează viceprimarii după chipul şi asemănarea lui. Fireşte, absolvenţii Şcolii Superioare de Partid şi periuţele regimului sovietic de ocupaţie aveau prioritate. Iar printre ei se pomeneşte şi omul-giruetă Anatol Onceanu. Având experienţă de lucru în structurile comuniste, deci fiind un aparatcik sadea, Onceanu este numit pe post de viceprimar al Chişinăului. Nu aş fi aflat despre noua sinecură a lui Onceanu, dacă acesta nu ar fi ajuns responsabil, printre altele, de desfăşurarea mitingurilor şi a demonstraţiilor. Aşa cum Urechean, de regulă, nu autoriza mitingurile noastre, Onceanu era cel care mă invita la el în birou ca să îmi explice de ce domnul primar general nu a putut să dea curs cererii noastre. Şi de fiecare dată existau o mie şi una de scuze. Însă interzicerea mitingurilor noastre era prezentată de către Onceanu tot ca o grijă deosebită pentru noi, ca să ne ferească de provocările şi atacurile guvernanţilor etc. Aşadar, Onceanu ajunsese din nou, ca în timpurile mitingurilor noastre din 1989-1991, pe post de persoană de contact cu opoziţia antiguvernamentală. Sfătosul şi binevoitorul Onceanu, cu acelaşi arsenal de ticuri conspirative, cu acelaşi aer de cunoscător al unor informaţii deosebit de valoroase pe care din raţiuni evidente nu ni le poate împărtăşi decât parţial, ne îndemna din nou să fim rezonabili, să ţinem cont de realităţi şi să evităm riscurile inutile.
Hopa-Mitică la datorie
Acest hopa-Mitică cu reale aptitudini demagogice, acest narator de poveşti de speriat copiii cu pretenţia de om al bunelor intenţii nu este atât de inocent cum vrea să pară. Aş aminti doar de rolul pe care l-a avut în lunga perioadă a protestelor stradale din anul 2002, când, din cauza interzicerii demonstraţiilor noastre paşnice, mii de oameni au avut de suferit în urma represiunilor operate de guvernanţi. Anume el, alături de şeful său, Urechean, prin neautorizarea mitingurilor noastre, a oferit pretexte formale pentru persecutarea noastră, pentru intervenţia brutală a forţelor de ordine contra demonstranţilor, pentru tentativele de a scoate în afara legii Partidul Popular Creştin Democrat.
Acum, după ce Urechean a migrat în 2005 dinspre primărie spre Parlament (şi asta pentru a se ascunde în dosul imunităţii parlamentare şi să scape de justiţie pentru matrapazlâcurile comise la primărie), Onceanu şi-a urmat şeful în forul legislativ, unde se dă în spectacol, dorind să lase impresia că ar fi un anticomunist de temut. Dar un deputat ca Onceanu este antipodul liderului, este expresia caricaturală a opozantului, este simbolul unor reacţii lipsite de fond, populiste şi circumstanţiale, care nu au nimic în comun cu spiritul militant al luptătorului politic. Ca şi Ivan Timofeevici Guţu, dar şi ceilalţi din trupa respectivă de panglicari, el pare a fi decupat direct din opera lui Caragiale, cu Mitică, Farfuridi, conu' Leonida şi atâţia alţii. Aceşti „vechi luptători de la 1848" sunt totdeauna gata să îşi orneze tigvele cu laurii unor merite inventate şi să se victimizeze spre savoarea publicului cu replici de genul „Familie mare, renumeraţie mică, după buget".
Trepte în urcuş sau despre folosul de a fi trepăduş
Ca să pătrundem mai bine esenţa acestui personaj, ne-am aplecat cu luare-aminte asupra CV-ului întocmit chiar de el în momentul accederii în Parlament şi datat cu 6 aprilie 2005. Sunt doar câteva rânduri, dar totuşi cât de elocvent ne vorbesc ele despre eroul nostru. Aşa, de exemplu, ne-am pătruns de admiraţie citind că, de pildă, Anatol Onceanu a fost eminent şi la şcoală, şi la facultate. El scrie: „După absolvirea cu medalie de aur a şcolii medii Nr.2 din or. Sângerei în 1968 am fost admis la facultatea de istorie a USM, pe care am absolvit-o în 1973 cu Diplomă roşie". Uite-aşa! Carevasăzică, şi medalie de aur, şi diplomă roşie. Vedem că începutul a fost bun. După care urmează angajarea în câmpul muncii. Ca tânăr silitor, Onceanu este observat de organele sovietice şi de partid. Acestea îi încredinţează funcţia de metodist al cabinetului de istorie al Institutului de perfecţionare a cadrelor didactice, unde activează de zor între 1973 şi 1976. Deci, omul ajunge un fel de responsabil cu propaganda, cu îndoctrinarea comunistă a învăţătorilor. Un început promiţător pentru cineva care a prins din tinereţe ce înseamnă o sinecură care nu-ţi cere să te snopeşti muncind ca să ai o bucăţică de pâine. Era destul să îndruge baliverne despre raiul sovietic şi viitorul comunist şi totul îi mergea strună.
Manifestându-se ca un brav ostaş al frontului propagandistic, în 1976 Onceanu este promovat în Comsomol. Astfel, în 1976, el este numit în funcţia de instructor al Comitetului Raional Frunze al Comsomolului. În 1985, regimul îl avansează la Comitetul Central al Comsomolului Leninist din RSS Moldovenească. Acolo trudeşte de zor pe post de instructor şi apoi de şef de secţie al CC al Uniunii Tineretului Comunist Leninist. Şi aici tânărului nomenclaturist îi merge foarte bine. Şefii sunt mereu mulţumiţi de el, îl laudă şi îi potrivesc funcţii şi mai grase. După vreo nouă ani de slujbă la Comsomol, carieristul nostru îşi vede, în sfârşit, realizat visul lui de aur. El păşeşte pragul celei mai importante instituţii în ierarhia statului sovietic, Comitetul Central al Partidului Comunist din Moldova. Între 1985 şi 1990, el se află în funcţia de instructor al CC al PCM. Anume în această postură îl prinde Perestroika. Anume în acest răstimp l-am cunoscut şi eu. Urmează anii 1990-1995, când Onceanu se află pe post de director al Colegiului pedagogic „A. Mateevici", apoi din 1995 până în 2003 el deţine funcţia de viceprimar al municipiului Chişinău.
Ce mai aflăm noi din CV-ul lui Anatol Onceanu? A, da. Că şi el, ca şi Ivan Timofeevici Guţu, e poliglot. La rubrica „Ce limbi străine cunoaşteţi", el scrie următoarele: „Rusa (ce performanţă! – n.n.) şi – atenţie! – franceza cu dicţionarul."
Şi ca să îşi rotunjească portretul, Onceanu mai menţionează în CV-ul său că, citez, „În 1985 am fost menţionat cu medalia „Pentru distincţie în muncă", iar în 2000 - cu ordinul „Gloria muncii". Bune şi astea. Vorba aia, - mai ţineţi minte? -- prin muncă omul e slăvit.
Dandanache şi Trahanache sau evadarea din literatură în Parlament
Ajuns până aici, mă surprind la gândul că, dacă am trece peste insignifiantele detalii de ordin biografic, am fi putut înlocui cu uşurinţă numele eroului nostru cu aproape oricine din garnitura grupării lui Urechean. Cu Leonid Bujor, de exemplu. Prin ce se deosebesc, de pildă, cele două personaje-gemene din opera lui Constantin Negruzzi, Stroici şi Spancioc? Dar altele două, ale lui Vasile Alecsandri, Bondici şi Pungescu? Dar încă două din aceeaşi serie, de această dată din Caragiale, Dandanache şi Trahanache? Mai prin nimic. Splendoarea lor stă în asemănare, nu în diversitate. Vorba veche, a tunat şi i-a adunat. Mai ales că printre fruntaşii acestui detaşament de opozanţi burtoşi, fălcoşi şi stacojii de atâtea excese bahice şi culinare, expresia populară „Apa şi în ciubote e rea" e ca la ea acasă. Discursul lor sforăitor se lipeşte ca nuca de perete, tumbele lor de saltimbanci, acrobaţiile lor de circari lasă o impresie apăsătoare de înscenare provincială, ridicolă şi tristă în acelaşi timp.
Aceşti atleţi ai mămăligii explodate sunt produsele expirate ale unei lungi şi nesuferite perioade de tranziţie, precedate de şi mai lunga perioadă sovietică. Locul lor e în manualele de literatură satirică şi în articolele din Codul Penal. Oricum ar suci-o, oricât s-ar da peste cap şi ar face tumbe, ei nu vor mai putea scăpa de mirosul persistent de naftalină pe care îl emană.
Iurie Roşca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu