Aflată de vreo 25 de ani într-un proces de chinuitoare devenire, societatea noastră postsovietică, trezită la viaţă din amorţeala brejnevistă de Perestroika lui Gorbaciov, se zbate în tot acest răstimp să se pună pe picioare şi să asigure omului nostru demnitatea, drepturile şi minimul confort economic. Calea de la modelul totalitar bolşevic spre o minimă destindere a dictaturii a fost însoţită timp de decenii de lupta şi sacrificiul acelor puţini luptători pentru care asumarea riscurilor de dragul libertăţii a fost şi rămâne singura raţiune de a fi. De la cei care au opus rezistenţă armată prin codrii noştri aşteptând în zadar americanii, la cei trecuţi prin moarte în Gulag sau foamete şi mai departe către cei care au practicat rezistenţa prin Biserică sau cultură, şi apoi spre cei care s-au avântat în vâltoarea evenimentelor de la sfârşitul imperiului sovietic. Toţi aceşti martiri şi eroi, toţi mucenicii unui regim criminal au fost victimele cozilor de topor care s-au dat cu veneticii, le-au lins tălpile şi le-au servit interesele murdare. Lunga perioadă de ocupaţie sovietică a generat un soi de lichele care au învăţat din mers cum să se târască şi să se prosterneze în faţa ocupantului pentru a-şi obţine favorurile pe seama suferinţei şi, de atâtea ori, a morţii semenilor lor, care nu au putut să renunţe la omenia şi bunul-simţ ce i-a şi făcut să dăinuie în timp ca purtători ai unor tradiţii şi valori de o splendoare discretă a universului rural şi creştin ocrotit de Dumnezeu cu aceeaşi dragoste cu care ne-a supus tot El cumpenelor şi încercărilor pentru a ne căli credinţa şi a ne determina să rămânem fiinţe morale în orice condiţii.
În acele vremuri de coşmar, care păreau să nu mai aibă sfârşit, cine se lepăda de neamul său şi îl lovea cu mai multă nesimţire şi cruzime era răsplătit cu dregătorii şi protecţie. Către perioada Perestroika, când se încheiau lungile decenii ale dominaţiei lui Leonid Brejnev la Moscova şi ale lui Ivan Bodiul, succedat de Simion Grossu la Chişinău, printre exponenţii cei mai nemiloşi, mai zeloşi şi mai agresivi ai nomenclaturii, care se opuneau cu înverşunare suflului schimbărilor şi căutau să sugrume pe toate căile spiritul de libertate, ţâşnit ca prin miracol în spaţiul public până mai ieri opac şi încremenit, era cel cunoscut încă din tinereţile lui komsomoliste cu numele de Ivan Timofeevici GUŢU.
Ca participant activ şi martor ocular al acelor evenimente de neuitat, când eram mai întâi o mână de nesăbuiţi dornici să înfrunte temutul regim, iar mai apoi sute de mii de protestatari în pieţele publice din centrul Chişinăului ţin minte bine acest personaj cânos, dornic să ne vadă pe toţi "extremiştii şi naţionaliştii", pe toţi "informalii" băgaţi în fundul puşcăriilor şi reduşi din nou la tăcere. Am obligaţia să fac aceste mărturisiri în faţa prietenilor mei morţi de mâna criminală a duşmanilor noştri fie în războiul de la Nistru, fie în Chişinăul unde eram vânaţi unul câte unul. Norocul nostru a fost că am devenit până la urmă prea mulţi, iar represiunile de masă şi deportările nu mai erau la modă. MĂRTURISESC CĂ A FOST ANUME AŞA PENTRU CĂ ŞI EU AM FOST ACOLO.
Ce vroiam noi, cei care le stăteam în gât nomenclaturiştilor dornici să menţină intact regimul de teroare şi rusificare? Vroiam Libertate. Aşa scandam noi în pieţele publice. Vroiam să ne recuperăm limba aproape uitată şi să îi redăm alfabetul latin. Vroiam să recăpătăm drepturile noastre călcate în picioare. Contra cui ne-am ridicat noi atunci? Contra "păturii superpuse", cum i-ar zice Eminescu, din care făcea parte şi actualul opozant rumăn, dolofan şi mereu cârtitor contra comuniştilor de azi.
Ori de câte ori deschide gura Ivan Timofeevici GUŢU în Parlament, eu retrăiesc acele clipe, zile şi ani de zbucium şi afirmare năvalnică a spiritului de libertate, când pocitanii ca el se căzneau să ne bage în sperieţi şi să ne readucă la starea de muţenie şi supuşenie. Acest personaj ridicol se zborşea la noi de la tribunele oficiale şi ne ameninţa că vom păţi-o rău de tot dacă nu vom fi ascultători faţă de ei, mai-marii zilei, instalaţi în demnităţi înalte de protectorii de la Moscova pe timpul "imperiului răului". Când îl văd bâlbâindu-se pe la microfoanele Parlamentului, criticând "guvernarea comunistă" şi apărând în impostura de opozant, nici nu ştiu ce să fac, să râd sau să plâng când văd că unul ca el mai face umbră pământului în politica moldovenească, răţoindu-se cu străşnicie că, vezi dumneata, nu aşa se guvernează ţara, nu aşa se promovează reformele, nu aşa se face integrarea europeană. Cei mai tineri poate nu sunt la fel de dezgustaţi la apariţia acestui ins fără valoare, decupat parcă din galeria personajelor lui Gogol sau Caragiale. Însă eu unul, care îl ţin minte bine şi în calitatea lui de nacialnik sovietic, dar şi pe post de viceprim-ministru din neagra perioadă a guvernării lui Andrei Sangheli, nu mă pot împăca cu gândul că un mâncău şi un profitor fără obraz arată cu degetul la alţii, simulând stângaci rolul de critic al puterii, pe care nu mai oboseşte să o povăţuiască ce are de făcut pentru a ferici poporul.
UN PRIGONITOR AL MIŞCĂRII DEMOCRATICE ŞI DE RENAŞTERE NAŢIONALĂ
Aflarea lui Ivan Timofeevici GUŢU în funcţia de preşedinte al Comitetului Executiv al Consiliului orăşenesc de deputaţi ai poporului sau, mai simplu, de primar comunist, a coincis cu apariţia şi afirmarea publică a mişcării noastre politice. La 3 iunie 1988 apare Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării, iar la 31 octombrie al aceluiaşi an câţiva membri ai Grupului de iniţiativă întreprind o primă tentativă de a ieşi în stradă şi de a-şi cere drepturile. Eram o mână de oameni în faţa Comitetului Central al PC din RSSM, actualul sediu al Parlamentului, cu lozinci în mâini sau cu pancarte din carton agăţate în gât. Vasile Năstase, Alexandru Brodski, Ala Mândâcanu, şi încă vreo câţiva. Ceream publicarea proiectelor de program şi statut ale noii Mişcări în curs de devenire, în ziarele timpului. Acţiunea nu a fost permisă de autorităţile locale, motiv pentru care am şi avut prima ocazie să fim aduşi în sala de judecată. E adevărat că datorită sfaturilor şi protecţiei acordate de Tudor Panţâru, care era pe atunci preşedinte al Judecătoriei Frunze, actualul cartier Buiucani, am fost achitaţi. În noiembrie acelaşi an a urmat o primă demonstraţie de amploare, organizată de studenţii de la Facultatea Filologie a Universităţii de Stat, care au ieşit pentru prima dată în Piaţa Victoriei ca să protesteze contra Tezelor din noiembrie ale CC al PC din RSSM, prin care regimul respingea revendicările noastre de a acorda limbii române statutul de limbă de stat şi a-i restitui alfabetul latin, interzis după ocupaţia din 1940 şi înlocuit cu cel rusesc. Conducătorii Partidului Comunist, Procuratura, Securitatea şi conducerea oraşului depuneau eforturi disperate să ţină în frâu sau chiar să reducă la zero noul curent politic ce căpăta din ce în ce mai mult suport popular. În acel răstimp s-a remarcat printr-o poziţie extrem de agresivă şi violentă capul adiministraţiei comuniste a Chişinăului, I. T. Guţu. Ţin minte bine cum, sfidând interdicţiile de a autoriza mitingurile noastre paşnice, noi scandam "Libertate!", "Jos Grossu!" (la acea vreme prim-secretar al CC al PC din RSSM), "Jos Demidenco!" (procurorul general de atunci), dar şi "JOS GUŢU!", care interzicea întrunirile noastre şi ne anatemiza de la tribunele oficiale pe noi, "informalii", care ne făceam vinovaţi de faptul că ieşisem de sub controlul regimului şi ne revendicam libertatea.
La 23 februarie 1989, în sala Casei de Iluminare Politică (Dom Politprosveşcenia) din spatele clădirii Comitetului Central, unde se află azi sediul Teatrului "Ginta Latină", s-a ţinut sesiunea extraordinară a Sovietului orăşenesc de deputaţi ai poporului de legislatura a XIX-a, convocată ca urmare a amplorii pe care începeau să o capete acţiunile noastre stradale. La acel for am fost invitaţi şi câţiva dintre noi, membrii echipei de conducere a Mişcării Democratice. Scopul invitării era clar: intimidarea noastră de la tribuna oficială prin gura primarului de atunci, nomenclaturistul comunist Ivan Timofeevici GUŢU. Îmi stăruie în memorie până acum vocea lui stridentă. Cuvântarea lui nu a fost rostită, ci de-a dreptul vociferată, răcnită la adresa noastră într-o rusă cu iz stalinist. La 25 februarie, raportul prezentat de I. T. GUŢU apare în ziarul "Chişinău. Gazetă de seară", în versiunea tradusă de ATEM, agenţia oficială de presă. Vom cita mai jos din acea cuvântare pentru a restabili atmosfera şi spiritul momentului pe care l-am trăit atunci:
"Tovarăşi! Sesiunea de astăzi are o agendă neobişnuită. Ne-a impus-o situaţia social-politică operativă, care s-a creat în oraşul nostru în virtutea evenimentelor şi asupra căreia trebuie să-şi spună cuvântul şi să adopte măsuri concrete Sovietul orăşenesc de deputaţi ai poporului – organ suprem plenipotenţiar al puterii de stat în oraş…
Au loc discuţii aprige despre aprecierile trecutului nostru istoric, se pun la îndoială fapte cunoscute, îşi găsesc o tratare originală multe fenomene din viaţa noastră. Este evidentă necesitatea unor discuţii şi unor controverse, însă cât de acut n-ar fi caracterul lor, nu trebuie să uităm nici de fidelitatea faţă de principiile şi ideile socialismului, faţă de frăţia popoarelor ţării noastre şi faţă de internaţionalism".
Introducerea este gravă, cu pretenţii de abordare constructivă. În acel moment, atmosfera din societate devenea tot mai încinsă, lumea fierbea în discuţii, se aduna la Uniunea Scriitorilor, la monumentul lui Ştefan cel Mare, la Cenaclul "Alexei Mateevici" din faţa bustului lui Eminescu, în instituţii şi în satele noastre.
Raportorul continuă cu asigurările că de toate are grijă scumpul nostru partid, doar că activitatea lui este perturbată de unii zurbagii ca noi. GUŢU intră la un moment dat direct în miezul subiectului alocuţiunii sale, vizându-i pe cei care tulbură liniştea nomenclaturii:
"Totodată, dispoziţia unor grupuri aparte ale populaţiei, care nu observă mutaţiile reale în rezolvarea problemelor social-economice, nemulţumirea de situaţia ecologică, deficitul unor mărfuri de primă necesitate, precum şi al informaţiei în cutare sau cutare problemă, creează o atmosferă de nervozitate, care trezeşte la o parte a populaţiei neîncrdere în perspectiva dezvoltării restructurării, atitudine negativă faţă de organele de partid şi sovietice din republică.
Creşterea conştiinţei naţionale a oamenilor muncii din oraş este însoţită într-o serie de cazuri de manifestare a naţionalismului şi şovinismului, de răspândirea unor foi volante orientate spre instigarea învrăjbirii naţionale, de provocarea unor stări de spirit antiruse şi antimoldoveneşti. Unele persoane pur şi simplu îşi pierd capacitatea de a aprecia lucid situaţia, acţiunile lor proprii şi urmările posibile. Toate acestea se soldează în mod obiectiv cu creşterea încordării în relaţiile dintre naţionalităţi, cu încălcări grave ale ordinii publice în oraş.
Biroul Comitetului Central al partidului, examinând chestiunea cazurilor de încălcare gravă a ordinii publice, care au avut loc la Chişinău în ziua de 22 ianuarie a.c., a dat o apreciere principială situaţiei din oraş".
În acea zi ieşisem într-un număr mai mare în Piaţa Victoriei, câţiva dintre noi s-au ridicat la tribuna monumentului lui Lenin, în frunte cu muncitorul Dumitru Popa, care îndemna mulţimea să nu se teamă şi să se alăture protestelor. Guţu continuă pe un ton acuzator:
"Biroul CC a examinat cazurile de încălcare grosolană a ordinii publice, încercările unor persoane cu stări de spirit extremiste, de a determina publicul să procedeze la unele acţiuni anticonstituţionale şi ilicite, să aţâţe vrajba între naţiuni, să destabilizeze situaţia în oraş şi în republică. În hotărârea Biroului CC este accentuată pasivitatea lucrătorilor de conducere din oraş, incapacitatea organelor de ocrotire a dreptului de a curma tulburările ordinii publice.
Biroul CC s-a adresat cu un apel către clasa muncitoare, ţărănimea colhoznică, intelectualitate, către colectivele de muncă de a lua atitudine plină de răspundere faţă de discutarea şi rezolvarea problemelor complicate ale vieţii social-politice a republicii, de a da o ripostă hotărâtă tuturor manifestărilor negative care pot duce la destabilizarea situaţiei în republică."
RECURS LA METODĂ SAU CINE A STRICAT MAŞINĂRIA TERORII
Avem aici toate elementele-cheie ale discursului oficial de la acea vreme: învinuiri de naţionalism, de extremism, de organizarea unor mitinguri neautorizate. Şi apeluri către proletariat să curme tot ce e de curmat. Totul ca la clasicii genului. E adevărat că noi nu ne-am speriat deloc de speech-ul grav pană la dramatic al lui Guţu, nici de organele represive ale regimului, ci am tot continuat să "destabilizăm" situaţia excesiv de stabilă până atunci până când am obţinut şi LIMBĂ DE STAT, şi ALFABET LATIN, şi TRICOLOR, şi INDEPENDENŢĂ. Însă până la marile demonstraţii aducătoare de victorii mai rămâneau câteva luni. Până la Marea Adunare Naţională din 27 August 1989 şi la 31 August ale aceluiaşi an, când am impus, tot datorită demonstraţiei stradale spontane, neautorizate de primărie, şi LIMBA, şi ALFABETUL, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti fiind constrâns de mulţime să renunţe la adoptarea a două limbi de stat, mai rămâneau încă şase luni. Anume în acele luni mişcarea noastră a luat o amploare deosebită. Iar unul din declanşatorii acestei mişcări viguroase a fost I.T. GUŢU, care, prin cuvântarea sa, a trezit revolta noastră şi a provocat o reacţie puternică şi masivă. Am fost atunci pe baricade politice diferite. Am rămas şi azi la fel. Noi - de partea intereselor naţionale ale ţării, el - de partea intereselor unor forţe străine din exterior şi de partea interesului personal.
Dar să revenim în sala Casei de Iluminare politică şi să-l mai ascultăm puţin pe servantul străinilor care ne probozeşte de zor de la tribuna sesiunii cu pricina:
"O influenţă simţitoare asupra proceselor ce au loc exercită formaţiunile obşteşti de iniţiativă Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării, cenaclul literar-muzical şi social-politic "A. Mateevici" ...
Abordând în faza iniţială a formării sale probleme de importanţă socială, contribuind la elucidarea şi rezolvarea lor, mişcarea asociaţiilor neformale se lasă tot mai mult influenţată de elemente extremiste. La sfârşitul anului 1988, în calitate de mijloc de presiune asupra organelor de conducere, a început să fie folosită tot mai larg organizarea mitingurilor şi adunărilor, precum şi a procesiunilor nesancţionate, ceea ce constituie o încălcare directă şi conştientă a Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 28.07.88 "Cu privire la organizarea adunărilor, mitingurilor, procesiunilor şi demonstraţiilor de stradă în URSS", ceea ce destabilizează ritmul vieţii capitalei republicii, creează o atmosferă încordată şi trezeşte îngrijorarea populaţiei."
Dar "extremiştii" de noi am continuat să "destabilizăm" situaţia, arătându-le nomenclaturiştilor derutaţi că mişcarea noastră impetuoasă ca apa de munte nu poate fi stăvilită de bâlbâielile lor sau de promisiunile de a ne băga la puşcărie. Era momentul de graţie al vieţii noastre. Eram tineri şi hotărâţi. Şi am reuşit. Am reuşit şi datorită unor prigonitori ai noştri. Paradoxul cunoscut din experienţa creştinismului, "prigonitorul propovăduieşte", a funcţionat până la urmă şi în cazul nostru.
CINE A TULBURAT ORDINEA PUBLICĂ SAU AGORAFILIA CA FORMĂ DE TRĂIRE A SENTIMENTULUI DE LIBERTATE
Voi mai cita din textul de atunci al lui Ivan Timofeevici GUŢU, ca să nu se uite cine şi ce a făcut în momentele de cumpănă pentru neamul nostru. Să vedem, aşadar, cum îşi continuă cuvântarea acest slujitor al forţelor de ocupaţie:
"Mulţi dintre participanţii activi la manifestările asociaţiilor neformale în vorbe demască "teoria şi practica stalinismului", perioada de stagnare şi, fără a-şi da seama, rămân ei înşişi în captivitatea stalinismului, nu suportă critica, impun dictatul, etichetează".
Aşadar, am ajuns în discursul slobozit din bojocii umflaţi de importanţă partinică şi trecut prin cerul gurii negru de răutate al unuia ca GUŢU nu doar extremişti şi naţionalişti, dar şi stalinişti. Şi asta nu e totul. Bolboroseala cu inflexiuni de anatemizare continuă astfel:
"În ianuarie şi februarie a.c. ele au început să capete tot mai mult un caracter de contrapunere deschisă organelor de putere şi de conducere, un caracter de încălcare a ordinii publice, aşa cum s-a întâmplat la 22 ianuarie, 12 şi 19 februiarie a.c."
Da, mărturisesc că a fost anume aşa, pentru că şi eu am fost acolo. Am continuat să încălcăm ordinea lor publică, să ne cerem drepturile, să luptăm. Ne adunam în centrul capitalei în fiecare duminică, eram din ce în ce mai mulţi, iar birocraţilor sovietici le tremurau pantalonii în faţa forţei noastre crescânde.
"La adunările, mitingurile şi procesiunile, care, de regulă, sunt organizate în locuri publice, se adună un auditoriu numeros, inclusiv trecători întâmplători şi gură-cască… Spre regret, în cadrul acestor manifestări se fac simţite emoţiile, patimile nesănătoase, răsună lozinci, care acuză activitatea organelor de partid şi sovietice, a conducătorilor lor.
Astfel, în Mişcarea democratică pentru susţinerea restructurării, de rând cu unele elemente sănătoase, care se pronunţă cu adevărat pentru susţinerea hotărârilor Conferinţei a XIX-a unionale de partid, se resimte evident năzuinţa nu numai de a se contrapune altor institute ale sistemului politic al societăţii, dar şi de a ocupa în el o situaţie prioritară, de a se manifesta în rolul de "controlor principal", cu pretenţia la dreptul adevărului în ultima instanţă.
Membrii detaşamentului organizatoric al mişcării au început să desfăşoare o muncă propagandistică activă pentru atragerea de partea lor a anumitor pături ale populaţiei, difuzează printre oameni textul platformei lor la întreprinderi, la aşezăminte de învăţământ şi la instituţii, depun eforturi pentru crearea unor puncte de sprijin. La mişcare au aderat şi unele persoane care se pronunţă de pe poziţiile demagogiei sociale.
Acest fapt a fost demonstrat în timpul organizării de către mişcare a unei serii de acţiuni, în cadrul cărora au răsunat apeluri nesăbuite, extremiste."
Desigur, anume aşa a fost. Noi organizam mitinguri ca să captăm trecătorii întâmplători, care din "gură-cască" se transformau în patrioţi, ascultând discursurile noastre, mai scandam şi lozinci contra regimului, tipăream în condiţii de Samizdatfoi volante pe care le difuzam la demonstraţii, dar şi în colective. Am tipărit şi nişte gazete în mod clandestin, la Vilnius, de unde le aduceam cu maşinile la o distanţă de peste o mie de kilometri. Apropo, cel care era în reţeaua noastră secretă şi ne tipărea materialele se numeşte Petras Vaitekunas şi este azi ministru de Externe al Lituaniei.
"Participanţii la şedinţele cenaclului literar-muzical "A. Mateevici", pe lângă declamarea versurilor clasicilor moldoveni şi sovietici, adesea se exprimă în mod tendenţios în problemele moştenirii istorice şi culturale a poporului moldovenesc, organizează strângerea semnăturilor sub diferite apeluri provocatoare. Se răspândesc cerinţe de a nu face compromisuri cu organele de partid şi sovietice."
Da, la cenaclul nostru se declamau versuri, se vorbea despre istoria noastră adevărată, tăinuită până atunci vreme de decenii de către regimul de ocupaţie, iar semnăturile pe care le colectam nu erau puse "sub diferite apeluri provocatoare", ci sub apelul de a acorda limbii noastre statutul de limbă de stat şi de a îi întoarce alfabetul latin.
"La 22 ianuarie 1989, în timpul şedinţei cenaclului literar-muzical "A. Mateevici", o serie de persoane răspândeau zvonuri provocatoare, chipurile, despre omorurile şi atentatele la viaţa şi sănătatea oamenilor, care au loc în oraş pe baza relaţiilor dintre naţiuni, fapt ce a trezit un val de înrăire la cei prezenţi.
Ca rezultat, a avut loc o procesiune nesancţionată a sute de oameni, care s-a început în Piaţa Biruinţei şi s-a terminat în Piaţa Eliberării, unde a avut loc un miting spontan, în cadrul căruia s-au scandat lozinci naţionaliste şi jignitoare la adresa conducătorilor, a unor lucrători de partid şi sovietici aparte din republică, a fost încălcată ordinea publică şi destabilizată funcţionarea transportului public.
La 29 ianuarie şi 19 februarie a.c. din nou au avut loc procesiuni nesancţionate ce s-au început la PCCO "Comsomolul Leninist" şi s-au oprit la monumentul lui Ştefan cel Mare".
SPAŢII DIN GEOGRAFIA SACRĂ SAU MITUL ETERNEI REÎNTOARCERI ÎN CHIŞINĂUL TINEREŢII NOASTRE
Mai întâi câteva precizări pentru cei care nu au fost cu noi acolo, în virtutea vârstei sau a altor cauze. Locurile adunărilor noastre sunt pentru mine ca şi spaţii dintr-o geografie sacră, unde ne-am ridicat la cele mai înalte culmi ale trăirilor pentru neam şi ţară, unde am resorbit amarul trecutului sovietic şi ne-am profetizat viitorul liber. Trebuie să amintesc faptul că iniţial şedinţele cenaclului "A. Mateevici" se produceau în aer liber, în grădina publică "Ştefan cel Mare" (pe atunci parcul Puşkin). La început eram o mână de oameni, poate vreo 10, când ne-am adunat la Eminescu să recităm poezii şi să ascultăm cântece patriotice, acompaniate de o chitară. Pentru prima dată am ieşit să depunem flori la monumentul poetului la 15 ianuarie 1988. Apoi am început să ne adunăm în fiecare duminică la Eminescu şi la Ştefan cel Mare. În scurt timp am devenit tot mai mulţi şi ne-am revărsat în stradă. Actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale se numea pe vremea sovieticilor Piaţa Biruinţei, bulevardul Ştefan cel Mare de azi se numea Lenin, iar piaţa din faţa Academiei, unde mai stă crăcit până azi monumentul "eliberatorilor", se numea Piaţa Eliberării. Anume acesta a fost traseul pe care îl parcurgeam în timpul demonstraţiilor noastre: de la monumentul lui Eminescu, spre cel al lui Ştefan cel Mare (da, da, ei ne dădeau putere şi curaj!) ieşeam pe bulevard direct în Piaţa Victoriei, iar de acolo -- până la Academie şi înapoi. Piaţa Marii Adunări Naţionale a căpătat acest nume la Congresul II al Frontului Popular din Moldova, care şi-a desfăşurat lucrările în palatul "Octombrie" (nume conferit în cinstea loviturii de stat a bolşevicilor din 1917). Atunci am adoptat rezoluţia cu privire la schimbarea denumirii pieţei centrale. I-am zis Piaţa Marii Adunări Naţionale în cinstea evenimentului cu acelaşi nume din 27 august 1989, iar Consiliul orăşenesc, dominat de reprezentanţii noştri după primele alegeri libere din 1990, a susţinut iniţiativa noastră şi a adoptat hotărârea respectivă. La acelaşi for al FPM s-a hotărât şi schimbarea denumirii palatului "Octombrie" în Palatul Naţional, ulterior şi această hotărâre găsind susţinere.
Revenind la citatul de mai sus din cuvântarea lui I. T. GUŢU, s-ar mai cere o precizare pentru cei care nu au de unde să ştie denumirile sovietice şi nici nu au în memorie locurile şi traseele întrunirilor noastre. PCCO "Comsomolul Leninist" se descifrează ca Parcul Central de Cultură şi Odihnă, iar actuala lui denumire este Parcul Valea Morilor. Anume acolo a fost constrâns de autorităţi să se retragă cenaclul "A. Mateevici", acestea încercând să împingă din centrul oraşului mişcarea noastră în continuă creştere. "Surghiunul" nostru însă, s-a dovedit a fi unul de bun augur. Mai întâi la Estrada "Lumina", apoi la Teatrul de Vară sau Teatrul Verde, cum i se mai zicea, am căpătat posibilitatea de a vorbi din scenă, cu microfonul pus la dispoziţie de autorităţi. Aşa am reuşit să atragem şi mai mulţi adepţi, iar de acolo, după o serie de discursuri patriotice, ne avântam din nou în centrul capitalei. Iată de ce I. T. GUŢU se lamenta în raportul lui că exilarea la "Lacul Comsomolist" nu a determinat şi dispariţia noastră din centrul Chişinăului şi, cu atât mai puţin, stingerea şi destrămarea mişcării noastre.
PROFILAXIA POLITICĂ LA SFÂRŞIT DE CICLU ISTORIC SAU CUM GENUL EPISTOLAR A INTRAT ÎN IMPAS
Iar Guţu îşi continua raportul astfel:
"Delimitarea în vorbă a clubului "A. Mateevici" şi a Mişcării democratice de organizarea unor acţiuni nesancţionate şi participarea de facto la aceste acţiuni, adunările clubului cu participarea largă a publicului, extinderea programului şi schimbarea denumirii lui mărturisesc că aceste formaţiuni de iniţiativă s-au contopit, de fapt, (aici are dreptate, cele două denumiri de fapt erau două forme de manifestare ale aceleiaşi mişcări – n.n.), şi că şedinţele clubului s-au prefăcut în acţiuni de agitaţie prin mitinguri, în cadrul cărora nu există o atmosferă de discuţii adevărate şi se difuzează nestingherit opinii nesănătoase şi apeluri extremiste".
Trecem peste calitatea infectă a traducerii din rusă a textului respectiv ca să ne concentrăm asupra mizelor urmărite de el. Scopul e clar, intimidarea şi reducerea noastră la tăcere. Dar cum să o facă, asta era marea bătaie de cap a comuniştilor din perioada Perestroika, deoarece metodele "clasice" de reprimare a oponenţilor regimului prin asasinare, deportare, întemniţare sau izolare la ospiciu nu mai funcţionau. Americanii le ceruseră sovieticilor respectarea drepturilor omului în conformitate cu Actul final de la Helsinki şi cu standardele CSCE (actualul OSCE), iar Gorbaciov a relaxat un pic dictatura, fără să îşi dea seama că energiile populare, odată fiind declanşate, nu mai pot fi stăpânite. Anume de acest moment de destindere, de oarecare liberalizare a regimului am profitat noi din plin. Iar metodele de constrângere aplicate de autorităţi s-au dovedit nu numai ineficiente, dar şi contraproductive pentru ei, deoarece aveau efectul invers celui scontat. Ineficienţa mijloacelor de combatere a mişcării noastre, inadecvarea puterii la noile condiţii politice reiese direct din citatul de mai jos:
"Această situaţie a cerut din partea organelor de ocrotire a dreptului să ieie măsuri de profilaxie, administrative şi de drept comun faţă de organizatorii, activiştii şi participanţii la mitingurile şi procesiunile nesancţionate. (Pe atunci încă era interzisă forma prea românească "să ia" pentru verbul "a lua", de aceea se utiliza varianta regională "să ieie" – n.n.). Din noiembrie 1988 şi până în prezent organele afacerilor interne au reţinut în conformitate cu Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 02.08.1988, 147 de cetăţeni, faţă de care au fost luate măsuri de influenţă obştească şi administrativă".
La acea vreme, "măsurile de profilaxie" presupuneau ameninţarea cu concedierea de la serviciu, cu aplicarea unor amenzi sau chiar cu privaţiune de libertate. Iată de ce se strofoleşte Guţu la cei de faţă că nu se iau toate măsurile pentru a curma mişcarea noastră:
"Nu putem să nu menţionăm şi faptul că posibilităţile de influenţă administrativ-juridică a organelor afacerilor interne asupra activiştilor "democraţiei demagogice" se încătuşează în mare măsură, iar uneori se paralizează prin poziţia subiectivistă şi de indulgenţă a unor judecători populari, care îi îndreptăţesc (adică îi achită – n.n.) prin diferite pretexte pe delincvenţi sau se limitează la măsuri minime de influenţă".
Tudor Panţâru, preşedintele Judecătoriei raionului Frunze, ca şi alţi judecători, ne-au fost de mare ajutor atunci. Deseori ei ne achitau, făcând uz de gafele procedurale din procesele-verbale întocmite de miliţieni.
"Astfel, în 13 cazuri din cele 50 de procese-verbale deja examinate judecătorii populari s-au limitat la avertizări, în 12 cazuri au aplicat amenzi de 10-30 de ruble (în timp ce legislaţia prevede amenzi de până la 300 de ruble, iar în cazurile cu antecedente faţă de organizatori se pot aplica sancţiuni de până la 1.000 de ruble), au aplicat numai în 8 cazuri amenzi de peste 100 de ruble şi numai în unele cazuri izolate a fost aplicată arestarea administrativă şi munca de corijare).
De aceea nu este întâmplător faptul că în ultimul timp se aud tot mai des vocile comuniştilor şi ale oamenilor muncii din oraş cu cerinţa de a pune capăt manifestărilor, mitingurilor, procesiunilor şi de a purcede la rezolvarea sarcinilor concrete ale restructurării.
Numai în ultima lună gazeta de seară a primit 42 de ecouri la comunicările organelor afacerilor interne şi ale procuraturii în chestiunile legate de mitingurile şi procesiunile nesancţionate. În scrisorile lor oamenii îşi exprimă pretenţiile faţă de autorităţile locale, faţă de miliţie, pentru că nu combat cu hotărâre şi energic acţiunile celor ce încalcă ordinea publică. Pe oamenii muncii îi miră şi faptul că nu sunt curmate apelurile antisovietice şi extremiste ale participanţilor la mitinguri, de ce scapă atât de uşor cei ce sunt reţinuţi, aplicându-li-se doar avertizări sau amenzi mizere. (Urmează exemple cu citate din scrisorile "oamenilor muncii" – n.n.)".
CĂDEREA DIN EPOCA TRIUMFULUI NAŢIUNILOR SAU REVANŞA MUTANŢILOR
Dar, spre fericirea noastră, Stalin era mort demult, iar aparatul represiv sovietic începuse să se dezagregheze sub presiunea mişcărilor populare. "Scrisorile oamenilor muncii" nu puteau deja servi drept motiv pentru dispariţia, condamnarea la moarte, la deportare în Siberia sau la închisoare pe viaţă. Altminteri, dacă ar fi fost voia unora ca GUŢU, ştiu ei bine cum ne-ar fi prelucrat prin beciurile KGB-ului, cum ne-ar fi băgat în pământ de vii, cu tot cu zile. Ca să le fie şi altora de învăţătură cum să se ridice împotriva regimului. Dar, slavă Domnului, atunci nu s-a întâmplat să fie cum au vrut ei, ci cum am vrut noi.
Mai departe GUŢU îşi exprimă revolta pentru faptul că la o serie de întreprinderi şi instituţii se răspândesc foi volante, care cheamă lumea la mitinguri neautorizate, printre altele la cel preconizat pentru 26 februarie 1989. În pofida tuturor măsurilor de "profilaxie" acel miting a avut loc. Amploarea lui a fost una fără precedent, iar după el a urmat o enormă demonstraţie în ziua de 12 martie, când eram atât de mulţi, încât am ocupat tot spaţiul dintre clădirile actualei Preşedinţii şi a actualului sediu al Parlamentului, pe atunci sediu al CC al PC din RSSM, şi am inundat tot perimetrul bulevardului până în piaţă şi în strada Puşkin. Trăiam epoca Triumfului naţiunilor, care au spulberat Imperiul răului. În acele momente de o splendoare şi o efervescenţă unică, care ne-au făcut să trăim sentimentul fericirii pentru împlinirea viselor şi aspiraţiilor noastre, omul cu numele de Ivan Timofeevici GUŢU a fost o unealtă docilă, o bâtă în mâna regimului sovietic, aflat în vertiginoasă şi ireversibilă dezagregare. După marile victorii de atunci, cine s-ar fi gândit că vor urma momente de recul ale mişcării noastre şi de ascensiune spectaculoasă a fosilelor vechiului sistem, care vor nenoroci rău de tot lumea noastră şi aşa chinuită peste măsură sub dominaţie străină. Astăzi vedem cu toţii că vremurile mutanţilor încă nu au trecut. Ei sunt printre noi, simulează gesticulaţii democratice şi dau lecţii de morală altora. Unul dintre aceştia este Ivan Timofeevici GUŢU.
Văzând toate acestea, cum să nu îi dai în obraz şi să nu îl întrebi verde-n ochi, dar dumneata ce faptă bună ai făcut pentru ţara asta de aţi tot sărit din funcţie în funcţie şi v-aţi tot rotunjit formele şi veniturile fără muncă? Ce drept moral ai dumneata să dai în obraz altora, în timp ce ştii câte ticăloşii şi matrapazlâcuri ai făptuit atâta amar de vreme? Dar aşa cum unor pocitanii din astea le sunt străine şi morala, şi bunul-simţ, şi regretele, el continuă să facă furtuni în pahar aciuat într-o construcţie politică izvorâtă din neîmplinirile tranziţiei, care a adunat laolaltă pe cei mai reprezentativi exponenţi ai nomenclaturii sovietice (tot ei şi îmbuibaţii guvernărilor corupte de după 1991), aceştia numindu-se Alianţa "Moldova Noastră".
Această formaţiune artificială, eclectică şi lipsită de orice profil identitar cât de cât relevant a ajuns să marcheze un oarecare succes electoral doar pentru că guvernarea a comis o serie de abuzuri şi greşeli care le-a permis să se poziţioneze în opoziţie cu puterea. Fiind un fel de cimitir al tuturor fostelor guvernări, o adunătură de oameni fără idei, viziune sau credinţă, practicând populismul şi scandalul ca metode predilecte de impresionare a publicului, capii Alianţei "Moldova Noastră" îşi rup cămăşile de pe piepturile contopite într-un singur oval proeminent cu burţile şi se pretind a fi dintr-o dată şi anticomunişti, şi aspiranţi la poziţia de cârmaci de mâine ai ţării. De parcă până mai ieri nu tot ei ne-au condus până când ne-au adus la sapă de lemn.
UN POLIT-OLOG FALS SAU VERSIUNEA ROMANŢATĂ A BIOGRAFIEI UNUI ŞMECHER, SCRISĂ DE EL ÎNSUŞI
Dar să revenim la personajul nostru, Ivan Timofeevici Guţu, dragul de el, pentru că pe ceilalţi îi vom studia în articolele ce vor urma. Ia să vedem, de exemplu, cum şi-a întocmit biografia romanţată acest ţâfândache, care se tot saltă din călcâi şi rugumă bombănit cuvinte, pretinzând că bâiguiala lui peltică poate fi luată drept prezenţă vie şi activă pe scena plină de circari politici de la noi.
Aşadar, I. T. Guţu scrie cu mânuţa lui, la momentul intrării în actualul Parlament, completând CV-ul, că ar fi absolvit, citez, "Academia Ştiinţilor Sociale" între anii 1980-1982 şi că, în urma absolvirii acestei şcoli, s-ar fi pricopsit cu specialitatea de "politolog". (Poate polit-olog?). Am observat că toţi impostorii aciuaţi prin fraudă în "tabăra democraţilor" caută să îşi mitizeze propriul trecut şi să utilizeze eufemisme, care să mascheze atât studiile, cât şi deseori chiar ocupaţia acestora. În cazul lui muţunache, de care ne ocupăm aici, evident, este vorba, de fapt, de ceea ce pe vremea sovieticilor se chema VPŞ, "Vâsşaia Partiinaia Şkola" sau Şcoala Superioară de Partid (comunist, fireşte, că altele nu existau), iar specialitatea obţinută la aceste şcoli de instruire a copoilor regimului era cea de politruk, de "cadru" de încredere bun de pus în funcţii înalte ale ierarhiei comuniste. Căci anume după obţinerea acestei specializări în ale comunismului nomenclaturistul Guţu a cunoscut o carieră în continuă ascensiune.
TELL ME, DEAR, DO YOU REALLY SPEAK ENGLISH, COMRAD GUŢU?
OU SEULEMENT LE FRANCAIS?
HOW INTERESTING?
La rubrica "Ce limbi străine cunoaşteţi" ghiftuitul nostru personaj, şcolit la şcoala minciunii sovietice, trece cu mânuţa lui următoarele:
"FRANCEZA, ENGLEZA (CITIT CU DICŢ.), RUSA LIBER". Din toate limbile străine, trecute aici, ştiu sigur că Guţu într-adevăr vorbeşte rusa liber, căci anume în rusă se strofolea la noi acum vreo douăzeci de ani de la tribunele oficiale. Cu toate că şi rusa lui este de fapt "limba de lemn" a nomenclaturii sovietice, care a întinat splendoarea acestei limbi cu termeni aberanţi, urmărind îndoctrinarea sau spălarea creierilor. Dar franceza? Dar engleza? De ce omuleanul nostru a simţit nevoia să mintă? E simplu. Pentru că minciuna a fost esenţa regimului pe care l-a servit toată viaţa, pentru că inşi ca el nu sunt în stare să spună adevărul nici accidental şi consideră că a face politică e una cu a spune minciuni, ca pe timpul tinereţii lor komsomoliste. Astfel de oameni mint cu atâta seninătate, încât nici detectorul de minciuni nu i-ar putea depista. Asta pentru că dosirea adevărului constituie pentru ei o stare permanentă, iar neadevărul nu le provoacă nici o tribulaţie interioară.
Dacă tot se grozăveşte că ştie şi franceza, şi engleza, îl invităm pe vajnicul poliglot să iasă frumuşel la tribuna centrală a Parlamentului şi să spună măcar în una din cele două limbi barem "Calul paşte iarbă verde".
Ciudată această obsesie de a minţi chiar şi în cazuri minore ca cel al întocmirii CV-urilor de deputat al Parlamentului. Care era rostul să scrie aşa ceva? Căci de asta nu depindea nici nivelul de salarizare, nici funcţia, nici măcar imaginea. Şi nici nu aş crede că unul ca el urmărea doar Gloria postumă. Ăştia nu consumă aşa ceva. Pentru ei lumea există doar în măsura în care ei sunt în viaţă şi pot să se şupurească pe-o coastă prin ea, mai şterpelind de pe unde pot ce le pică în cale. Iar sfârşitul istoriei pentru ei intervine odată cu trecerea lor în ceea ce aceştia numesc în limbaj ateu "trecerea în nefiinţă". Aşadar, avem de a face cu un caz psihologic lesne de înţeles, când omul spune minciuni dintr-un fel de reflex condiţionat, dintr-o deprindere dobândită pe parcursul lungii şi inutilei lui vieţi de insectă socială, care a împins capacitatea de comunicare bazată pe ipocrizie până la automatism.
CALEA DE LA KOMSOMOL LA PARTID SAU ERA TICĂLOŞILOR FĂRĂ FRICĂ DE DUMNEZEU ŞI RUŞINE DE OAMENI
Haideţi să vedem cum a evoluat cariera acestui nomenclaturist de succes în versiunea prezentată chiar de el în CV-ul cu pricina. Din 1967 şi până în 1980, deci timp de treisprezece ani, Ivan Timofeevici Guţu a slujit cu fidelitate komsomolul leninist, timp în care a tot linguşit potentaţii zilei ca să poată avansa pe verticala puterii totalitare cât mai grabnic şi să ajungă cât mai sus, acolo unde era asigurat cu de toate, de la salariu până la locuinţă şi deservire medicală, dar şi cu case de odihnă şi agrement ale monstruoasei birocraţii sovietice.
Cităm: "01.1967 - 02.1980 – secretar II al Comitetului Raional al ULCTM (Uniunea Leninistă a Tineretului Comunist din Moldova – n.n.) Hânceşti, aparatul central al ULCT din Uniunea Sovietică, Moscova, secretar al CC al ULCTM, Chişinău, prim-secretar al CC al ULCTM".
Aşadar, acest carierist venal a trecut toate treptele komsomolului leninist, a ajuns şi la Moscova, unde a fost învăţat cum să servească mai cu zel scopurile inumane şi antinaţionale ale dictaturii, după care a fost expediat din nou în Moldova, unde a ajuns să i se încredinţeze funcţia nr. 1 în ierarhia organizaţiei tinerilor comunişti. Erau vremuri când regimul făcea ravagii, exploatând munca ţăranilor în colhozuri, la cules tutun şi la strâns roada pentru statul sovietic în schimbul unei remunerări mizerabile, erau timpi când cultura naţională era prigonită şi limba română interzisă în spaţiul public. Peste poporul redus la muţenie domnea era ticăloşilor fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni. Dar avansarea acestui rinocer a continuat. Deja pe o scară şi mai înaltă, cea a Partidului Comunist. Citez din acelaşi CV:
"02.1980 - 06.1982 - Prim-secretar al Comitetului Raional al Partidului Comunist al Moldovei, raionul Octombrie, or. Chişinău;
06.1982 - 03.1987 - şeful secţiei industrie al Comitetului Central a Partidului Comunist din Moldova;
03.1987 - 05.1989 - preşedintele Executivului al consiliului orăşenesc al deputaţilor, or. Chişinău (deci, de la organele de partid la cele sovietice-n.n.);
05.1991 – 09 - 1991, secretar, secretar II al CC al PC din Moldova".
Prin urmare, Guţu a crescut în ranguri sub patru prim-secretari ai Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova: Ivan Ivanovici Bodiul, Simion Kuzmici Grossu, Piotr Kirilovici Lucinschi şi Grigori Isidorovici Eremei. El a rămas în interiorul clanului comunist tocmai în anii avântului mişcării democratice şi de renaştere naţională, când intelectualitatea a ridicat lumea pentru cucerirea dreptului la Limbă, Alfabet, Tricolor şi, în sfârşit, Independenţă. Individul în cauză a rămas tot cu nomenclatura şi după ziua de 7 noiembrie 1989, când mulţimea a blocat parada militară a Armatei Sovietice şi a determinat toată conducerea comunistă a RSSM să dea bir cu fugiţii de la tribuna monumentului lui Lenin din Piaţa Victoriei. El era tot cu ei şi în timpul demonstraţiilor noastre, pe care se căznea să le suprime fără succes, dar şi în momentul puciului eşuat de la Moscova din august 1991, care s-a soldat în definitiv cu destrămarea URSS şi cu proclamarea Independenţei noastre. El reprezintă o tagmă perdantă la momentul apusului Imperiului Sovietic, care, însă, în scurt timp după declararea Independenţei şi-a luat revanşa şi a reuşit să se cocoţeze din nou în vârfurile piramidei administrative.
CINE AU FOST AGRARIENII SAU GUŢU LA BRAŢ CU SANGHELI
Revenind la CV-ul lui I. T. GUŢU, vedem că intervalul dintre 11.1991 şi 09.1994 el îl completează cu următoarea inscripţie: "Director, director general al Uniunii Industriaşilor şi întreprinzătorilor", timp în care s-a ocupat de sporirea propriei cifre de afaceri, după care a venit neagra perioadă dintre 04.1994 şi 01.1997, când insul e numit viceprim-ministru al Republicii Moldova în cabinetul lui Andrei Sangheli, instalat în fruntea Guvernului după alegerile din acelaşi an, când la putere ajunge Partidul Democrat - Agrar. Aceştia s-au afirmat ca unelte docile ale Moscovei (a nu se uita că anume atunci au fost ratificate documentele de aderare la CSI), ca guvernare coruptă, antinaţională şi incompetentă, vinovată de degradarea atât de gravă a situaţiei economice, încât ţara nu şi-a revenit definitiv nici până azi. După dezastrul pe care l-a provocat împreună cu ceilalţi ortaci din gruparea foştilor preşedinţi de colhozuri adunaţi în jurul lui Sangheli, imediat după alegerile prezidenţiale câştigate de Petru Lucinschi, I. T. Guţu ajunge să fie promovat de fostul său şef pe linie de partid în funcţia şi mai înaltă de viceprim-ministru, ministru al Economiei şi Reformelor al cabinetului Ion Ciubuc-1.
Distrugerea economiei naţionale, deturnarea creditelor externe, realizarea privatizării contra aşa-numitelor bonuri patrimoniale, care a fost (în fapt o amplă operaţiune de trecere a proprietăţii de stat în mâinile nababilor de la guvernare şi de sărăcire a poporului, minţit că ar fi devenit deţinător de hârtii de valoare în întreprinderi), privatizarea catastrofală şi nedreaptă a terenurilor agricole, împroprietărirea formală şi vicioasă a ţăranilor cu pământ, achitarea salariilor şi a pensiilor mizerabile cu întârzieri de câte jumătate de an sau în tot felul de produse inutile, sugrumarea procesului de renaştere naţională, a tot ce reprezintă instituţie sau fenomen spiritual şi cultural, conspiraţia cu separatiştii de la Tiraspol contra propriei ţări şi organizarea unor reţele de tip criminal comune, slugărnicia faţă de stăpânii de la Moscova şi blocarea procesului de edificare a instituţiilor democratice – iată principalele isprăvi ale guvernării Sangheli, care a durat din 1994 până în 1997, guvernare a cărei piesă grea şi urât mirositoare a fost şi I. T. Guţu.
Guvernul Ion Ciubuc-1, controlat în totalitate de preşedintele Lucinschi, în care pe poziţia nr. 2 a fost instalat acelaşi I. T. GUŢU, a fost unul care nu s-a deosebit prin nimic de cel al lui Sangheli, doar că noul preşedinte al republicii a reuşit să îl debarce de la şefia Guvernului pe unul dintre vechii lui rivali şi să îl înlocuiască cu figura ştearsă a unui premier de buzunar. În acel moment, piesa cu adevărat grea din Executiv a devenit anume I. T. GUŢU. Am văzut câtă treabă a făcut acesta şi în sensul dezvoltării economice a ţării, şi în domeniul promovării reformelor.
Subsemnatul era şi în acea perioadă deputat din opoziţie şi ţin bine minte o multitudine de matrapazlâcuri, legate de numele eroului nostru. Însă voi pomeni aici doar despre câteva cazuri mai grave de abuzuri şi ilegalităţi, comise cu participarea directă a obiectului studiului nostru. E suficient să ne amintim de scandalul în jurul firmei "Redeco" sau de privatizarea sanatoriului "Legkovik" ca să ne apară în faţa ochilor figura transpirată a lui I. T. GUŢU, care venea în Parlament şi bâiguia ceva incoerent în apărarea sa şi a afacerilor pe care le învârtea împreună cu alţii de teapa lui.
Iurie Rosca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu